Bellissima!!! 🙂

Comm’ ere belle “Piererotte”

Ere ‘na festa, ca nun teneve cunfronte. Ere ‘na festa, ca durave otte juorne.
S’accumiciave a sera do’ sette ‘e settembre e Napule tutta, se rigneve ‘e ‘tanta gente.

Ere permesse tutte, scherze, fanfarunate curiandele ‘nfacce, spintune, spillunate ‘nta ‘nuttate, po’ tutte distrutte, a casa te ritirave, ire felice, ire state ‘a Piererotte e nun te lamentave.

L’autoritĂ  lassave fĂ ’, nun faceve niente, si steve zitte, ere ‘o mode pe’ fa’ sfugĂ  la gente ca subbeve tutte ‘e juorne li priputenze, ‘e tante ‘nfamitĂ , fatte dalli sue eccellenze.

Ogne quartiere e pendone ‘e viche partecipave cu carre chine ‘e sciure e frutte ‘nghirlandate, ca simbuleggiavene l’ abbunnanza ca mettevene ‘nto core alleria, ‘a speranza.

‘E giuvene specie chille cchiù ‘nziste cu grosse cuppulune ‘e carta peste appise a ‘na mazza cu ‘nu file ‘e spave pe’ spasse, te l’acalavene ‘ncape.

Quanne ‘a sotte ‘o cuppulone ascive ‘nfacce curiandele e resate ricevive si po’ t’arraggiave, e arapive ‘a vocche ‘na lengue ‘e mennelicche, t’arrivave ‘mmocche.

Ere ‘a festa pe’ ‘nvucà ’a speranza, pirciò ‘a città addeventave ‘na paranza
aro’ putive ammirà’ a ogne pendone ‘vampiette carreche ‘e cozzeche ‘e mellune

Se cantave, se sunave, se pazziave, ere ‘na festa ca ‘o munne ’nce ‘mmeriave.
Mo!, Piererotte, è sule ‘nu ricorde, e nustalgia,‘nc’ è rimaste ‘a rotta, e ‘o nomme ‘e ‘na via.

Fonte